de pe-acasă adunate...

A apus soarele de câteva ori bune de când n-am mai scris. Multe evenimente mi s-au perindat prin activităţile zilnice , unele dintre acestea vor fi însemnate şi în Lebenslauf - ceea ce numesc nemţii C.V., iar de altele voi scrie şi aici.
Alaltăieri, am rupt o filă din povestea lor. A lor, a locuitorilor unui sat de munte ce îmi inspira şi îmi rulează mici păţanii din timpul copilăriei, odată cu pomenirea numelui de identitate geografică. Este un sat apropiat oraşului natal, aşadar dorinta-mi era aprigă să revăd “munţii” - acele dealuri ce ascundeau mămeşte două mini-lacuri de acumulare. Era fascinant, de fiecare dată când le vedeam, deşi după cum mintea de adult îţi gândeşte în avans, erau la fel!

Adăpostul a două mari neamuri ce prin închegare a dat fiinţă mamei :) , este acum şi povestea mea. Este locul unde revin cu drag, şi sunt primită cu “cărnicică” aşa cum o alintam mică fiind.
Simplitatea oamenilor cu care îşi fac treaba, mă uimeşte. Totul este scris în tonuri minuţioase, de o admirare extraordinară. Uşurinţa înţeleaptă cu care vorbesc şi îţi dau un sfat, te uneşte de neam, de trecut, de puterea de a face lucrurile altfel. Este polul meu moral.

Sunt oameni excepţionali, iar simpla apartenenţă este îmbucurătoare. Mentalitatea lor dăinueste în ani şi va continua să o facă, iar gândul că “trăieşte” mă animă în prea-iubita magistrală a Unirii.
Şi pentru că bucureştenii includ drumul până la metrou, urcatul scărilor (rulante), sau mai rău distanta metrou – mall, în cele 30 minute recomandate de medic, eu m-am dus cu bicicleta (aproximativ 10-12 km).
Pozele nu sunt făcute personal; bateria nu mi-a fost aliat.