infirmi profesional

Te-ai simţit vreodată infirm profesional? Să ajungi la pasul in care prezinţi dizabilitate naturală ( clasa a12a, anul trei respectiv patru de facultate)  şi să nu ştii să răspunzi concret la întrebarea “ tu ce vrei să devii când te faci mare?”cum o făceai sigur pe tine, copil fiind. Acum nu mai suntem nevoiţi să ţinem mâinile la spate ba chiar suntem încurajaţi să susţinem cu voce programată de 1/3 tărie  1/3 siguranţă şi 1/3 persuasiune planul nostru pe 3 ani când noi încă suntem nişte copii ce dorim să părem mari atunci când ne spunem părerea (cea susţinută de altul şi adoptată şi de către noi ruşinos, în defavoarea propriei păreri ce neîncrederea ne-o baricadează la nivel mental).
Avem nevoia de un predictor. Felicitări grupului de Educaţie de la FRJ ce a recunoscut nevoia de îndrumare profesională şi importanta vocaţionalului.

“Sunt ceea ce sunt, şi asta-i tot ce sunt” Popey

Contrar acestui sentiment este răscrucea de drumuri unde te pune marketingul uneori şi multitudinea de joburi pe care le-ai putea avea sub egida marketing. Eu personal, am stat de câteva ori să mă gândesc serios – să merg pe acest drum oare?  Asta implică dăruire, timp, motivaţie şi perseverenţa. Încă sunt la răscruce. Notabil este că – oportunităţi sunt :). Intrigant este – pentru cât timp?

altfel...

Lista serilor culturale am completat-o aseară cu piesa de teatru Biloxi Blues, ce s-a jucat la Palatul Naţional al Copiilor. Pentru deconectare şi două ore de amuzament persistent vă recomand versiunea scenică cu Tudor Chirilă (Vamă) şi Paul Ipate (protagonistul spoturilor Vodafone).

Varianta autentică a lui Tudor Chirilă o găsiţi aici, într-adevăr ceva mai veche însă jocul de cuvinte rămâne proaspăt.

de pe-acasă adunate...

A apus soarele de câteva ori bune de când n-am mai scris. Multe evenimente mi s-au perindat prin activităţile zilnice , unele dintre acestea vor fi însemnate şi în Lebenslauf - ceea ce numesc nemţii C.V., iar de altele voi scrie şi aici.
Alaltăieri, am rupt o filă din povestea lor. A lor, a locuitorilor unui sat de munte ce îmi inspira şi îmi rulează mici păţanii din timpul copilăriei, odată cu pomenirea numelui de identitate geografică. Este un sat apropiat oraşului natal, aşadar dorinta-mi era aprigă să revăd “munţii” - acele dealuri ce ascundeau mămeşte două mini-lacuri de acumulare. Era fascinant, de fiecare dată când le vedeam, deşi după cum mintea de adult îţi gândeşte în avans, erau la fel!

Adăpostul a două mari neamuri ce prin închegare a dat fiinţă mamei :) , este acum şi povestea mea. Este locul unde revin cu drag, şi sunt primită cu “cărnicică” aşa cum o alintam mică fiind.
Simplitatea oamenilor cu care îşi fac treaba, mă uimeşte. Totul este scris în tonuri minuţioase, de o admirare extraordinară. Uşurinţa înţeleaptă cu care vorbesc şi îţi dau un sfat, te uneşte de neam, de trecut, de puterea de a face lucrurile altfel. Este polul meu moral.

Sunt oameni excepţionali, iar simpla apartenenţă este îmbucurătoare. Mentalitatea lor dăinueste în ani şi va continua să o facă, iar gândul că “trăieşte” mă animă în prea-iubita magistrală a Unirii.
Şi pentru că bucureştenii includ drumul până la metrou, urcatul scărilor (rulante), sau mai rău distanta metrou – mall, în cele 30 minute recomandate de medic, eu m-am dus cu bicicleta (aproximativ 10-12 km).
Pozele nu sunt făcute personal; bateria nu mi-a fost aliat.